Tudor Istodor, pe scenă cu mama şi tata!

Când mama ta este Maia Morgenstern, iar tatăl, Claudiu Istodor, poţi spune cu mâna pe inimă că eşti un actor născut, iar nu făcut. Tudor Istodor o spune şi o confirmă în toate formele de expresie aflate la îndemâna unui artist, care totuşi se face şi se desface în fiecare zi.
I-am întâlnit pe toţi trei, fiu, mamă şi tată, la Teatrul Mic, în Profesiunea Doamnei Warren. Tudor Istodor o are parteneră pe mama sa, Maia Morgenstern, în premiera pusă în scenă de tatăl lui, actorul şi regizorul-debutant, Claudiu Istodor. Am stat de vorbă separat cu fiecare, întrebările plutind în jurul a ceea ce le adună destinele, pe scenă şi în afara ei.

❙ Cum a fost să lucraţi în familie, Tudor împreună cu părinţii săi?

Claudiu Istodor: Nu ştiu să spun cum ar fi fost altfel, dacă n-am fi avut relaţia personală, nu am termen de comparaţie. Până una alta, sunt la categoria debut. Maia practică o modestie uneori exagerată. Îşi propune asta, ceea ce e lucru mare, mai ales pentru un artist de statura ei. Pe de altă parte, este onestă şi dornică de aventură artistică, receptivă la viziunea regizorului. Are foarte multe calităţi umane, în primul rând, şi artistice, tot în primul rând. Unele lângă altele. La fel şi cu Tudor, am lucrat perfect.

Tudor Istodor: Mi-a plăcut enorm să lucrez cu tata, am mai jucat într-o scenetă regizată de el. Iar prima colaborare cu mama, când mă pregăteam pentru admitere, a fost îngrozitoare. Îmi spunea cum să fac, cum să nu fac, iar eu nu pricepeam nimic! A fost ciocnire, până să ajung să înţeleg. Cu tata a fost altceva, deja ştiam, aveam acelaşi limbaj şi a fost minunat că ne lăsa să improvizăm, ştiind că asta dă o bucurie, un impuls pozitiv care te face să mergi mai departe.

❙ Sunteţi un actor obedient, faţă de regizor?

C. I. Obedienţă? Nu există aşa ceva. Între regizor şi actori sunt relaţii de prietenie, dar mai ales un schimb de inspiraţie artistică. Dai şi primeşti, pe dublu sens. Regizorii vin cu visul lor, cu o idee, unii chiar ştiu doar de frânturi din piesă şi lasă restul să se dezvolte de la sine, cu implicarea tuturor, actori, scenograf… Alţii vin, e adevărat, cu caietul de regie, şi spun: „Aşa faci aici, aşa, dincolo”, o metodă mai puţin plăcută pentru orgoliul actorului, dar se poate face şi aşa.

Maia Morgenstern: Nu e vorba de a fi obedient, în general, ci de a intra în acord cu regizorul, chiar dacă e un mare maestru sau doar un student. Le acorzi toată încrederea, pentru că asta e condiţia de actor, de a face parte din visul cuiva. Cum spunea Luigi Pirandello, personajele au fiecare viaţa lor, se dezvoltă independent. Dar ca urmare a propunerii regizorului la un anumit moment şi într-un anume context.

❙ V-am văzut în sală la premierele colegilor dv. Cu ce stare primiţi spectacolul?

M.M. Iubesc teatrul şi de-asta fac teatru. Îmi plac poveştile. Mi-e drag să mă pierd în universul pe care îl creează un spectacol de teatru. Sunt îndrăgostită de poveste, nu stau să judec, ca actriţă, pur şi simplu este un univers care mă soarbe, atunci când mă soarbe.

T.I. Încerc să mă duc foarte deschis, să accept ce mi se oferă. De pe scaun, totul pare foarte simplu, e uşor să găseşti lucruri pe care le-ai fi făcut altfel. Dar, aşa cum ne-au învăţat profesorii noştri, trebuie să iei ca atare varianta propusă de cel de pe scenă, şi din perspectiva ei să evaluezi, nu din viziunea ta personală. Pentru că acelaşi text poate fi interpretat într-o mulţime de formule şi versiuni.

❙ V-au „locuit” zeci de personaje, fiecare v-a lăsat câte ceva, mai mărunt sau mai însemnat. Care dintre ele a participat cel mai mult la omul care sunteţi acum?

C. I. E greu de dat un răspuns, te schimbi mereu, personajele te pot atinge sau nu şi în funcţie de etapa de viaţă pe care o traversezi. Iar „locuirea” se petrece cumva invers, când încerci să-ţi faci loc într-un personaj, de fapt tot pe tine te pui acolo. Meseria asta e o metodă de cunoaştere, a ta şi a lumii din jur, pentru că lucrezi cu detalii, cu sensibilităţile din tine. Prin ele descifrezi realitatea, capeţi o mai subtilă înţelegere a lucrurilor.

T.I. Mi-a plăcut şi m-a şi ajutat mult ca om – se numeşte terapie prin actorie – personajul Tom, din XXL (Fat Pig) de Neil LaBute, în regia lui Cristi Juncu, la teatrul ACT. Tom e un corporatist tipic, îndrăgostit de o fată foarte frumoasă şi foarte inteligentă, dar supraponderală, la care renunţă, deşi chiar o iubeşte, pentru că îi este ruşine să se afişeze cu ea, e prea dependent de părerea celorlalţi. Este o lecţie despre cum ar trebui să ne respectăm şi să luptăm pentru propriile noastre alegeri, atât timp cât nu fac rău altora.

❙ Cât este meşteşug şi cât talent în actorie?

T.I. Meşteşugul face diferenţa, sper din suflet să învăţ toată viaţa, să nu mă complac, să nu devin îndestulat. Niciodată.

C. I. Sanda Manu, care mi-a fost profesoară, ne-a spus aşa: „Voi aţi venit aici să vă învăţ actorie. Dar eu talent nu pot să vă dau, pot să vă învăţ doar cum să vă rezolvaţi rolul când nu vă iese.” Sunt roluri cu care ai afinităţi şi atunci îţi iese din start. Dacă nu, apelezi la meşteşug şi iei rolul bucată cu bucată, îl construieşti din exterior, îl duci în interior şi faci un rol care, chiar dacă nu este extraordinar, măcar să fie posibil, credibil.

M.M. Meşteşugul face totul. Am constatat, cu un spectacol pe care l-am jucat ani de zile, că inspiraţia a apărut de-abia după a 15-a reprezentaţie. Cu mare încredere mă bazez pe muncă, pe repetiţie, pe cizelare… şi asta înseamnă a dobândi meşteşug. Se întâmplă să se deschidă ferestrele şi să apară inspiraţia atunci când o chemi. Şi o chemi numai prin multă muncă, tehnică şi repetiţie.

❙ Ce ar trebui să înveţe copiii de la dv.?

M.M. Tenacitatea, respectul de sine şi să iubească viaţa. Şi în rest sunt o mulţime de lucruri pe care aş vrea să le învăţ eu odată cu ei.

C.I. Să aibă cinste şi onoare, apoi probitate… Să încerce să facă şi lucrurile pentru care nu există o chemare, pentru că asta te ajută să te dezvolţi, să nu rămâi la primul nivel.

❙ Dar de ce să se ferească?

M.M. De superficialitate, auto-suficienţă şi alcool.

C.I. Să nu se descurajeze, să nu aibă frică.

❙ Cât din părinţii lui este Tudor?

M.M. Nu ştiu, Tudor e atât de el însuşi încât…

T.I. Cred că sunt un cumul de mama, tata, mediu, şapte ani de-acasă, prieteni, ţară. Nu ştiu să zic în procente, dar simt că am destul din ei.

❙ Dacă nu era scena /platoul, care credeţi că v-ar fi fost locul de muncă?

M.M. O clinică de pediatrie.

C.I. Nu ştiu, habar n-am. Aş fi muncit ceva, că eu sunt harnic… în lenea mea.

❙ Instrumentele actorului sunt gestul, cuvântul… Care e cuvântul dv. preferat?

C.I. Da. Da, e cuvântul pe care îl folosesc şi ritualic. Dacă mi se propune ceva care pare imposibil în prima clipă, eu zic „Da, hai să vedem cum putem face!” Şi după aia, mai vedem…

M.M. Cred că era un cuvânt pe care mi-l spunea tata – mi-e dor de cuvântul ăsta: rezonabil. „Fii rezonabilă!” Şi, de asemenea, mă invita să am bunăvoinţă. Nu ştiu dacă aceste două cuvinte au greutate pentru că sunt moştenirea mea de la tata, sau deja se încarcă şi cu alte semnificaţii, proprii.

T.I. Iubire.

❙ Şi cel mai detestat cuvânt?

C.I. Diminutivul. Mă enervează diminutivizarea prezentă peste tot. Mă duc la un magazin de marcă, şi britanică pe deasupra, iar domnul de-acolo tot încerca să-mi recomande ba o poşetuţă, ba o bluziţă… L-am întrebat dacă e politica firmei ăsteia, englezeşti, să folosească diminutive. Iar chelnerul mă întreabă: „Pâinică mai doriţi?” Nu, domnule, eu vreau pâine, că sunt adult!

M.M. Da, sunt şi cuvinte grele, dar nu cred că-i drept să le detestăm, pentru că prin ele ne definim stările, ne structurăm emoţiile, exprimăm adevăruri şi prin ele.

T.I. Frică.

❙ Aveţi, înainte de intrarea pe scenă, pe platou, un ritual de concentrare?

M.M. Sigur. În primul rând, înainte de fiecare spectacol repet textul integral. Şi îmi acord clipe bune de linişte.

T.I. Cu exerciţii de dicţie, pe care nu prea le-am făcut la vremea lor. Şi încerc să mă concentrez, să uit ce dramă sau bucurie, mare sau meschină, am avut… Capacitatea asta de concentrare face diferenţa între marii actori şi ceilalţi. Nu neapărat talentul.

❙ Ce muzică ascultaţi?

C.I. Ascult radio-uri on-line care dau ori numai Mozart, ori numai Pink Floyd… Ascult şi Bach şi Beatles, dar şi mult jazz. În liceu am încercat să facem o formaţie, am învăţat să cânt la saxofon, merg aproape în fiecare an la Gărâna, îmi cumpăr sau primesc discuri cu jazz… T.I. Jazz, concerte live, acasă, în maşină…

Mai am şi guilty pleasures, drum‘n’bass, Paraziţii…

❙ Ce mai faci, Tudor?

– Foarte bine. Am scos două premiere, Profesiunea Doamnei Warren şi Cineva ca tine, scrisă de o colegă de a mea, Cristina Florea, am jucat-o la Club Godot, urmează şi la Nottara. Tot la Godot, café teatru, joc în Iulius Cezar, după Shakespeare, o versiune inedită teatru-cabaret, în regia lui Eugen Gyemant.

❙ Cum e să joci teatru într-un club?

– Publicul e mult mai aproape de tine, te adresezi lui mult mai direct şi câteodată îl iei şi ca partener. În plus, ai o mai mare libertate creatoare, se improvizează mult. De exemplu, în Monoloagele după Eric Bogosian, cu Radu Iacoban, avem momente distincte de improvizaţie, la care oamenii ne răspund. Chiar şi acum, după trei ani, ne surprinde sala cu reacţiile ei, când mai vii, când mai palide. Emoţiile în café teatru sunt ceva mai mari, pentru că nu ştii niciodată ce o să se întâmple, dacă ai replica la tine, în dialogul cu publicul. Aici şi spectacolele se perimează mai repede, probabil pentru că e un public mai restrâns care vine, vede, apoi vrea altceva.

❙ Unde simţi că te atingi ca artist, nu neapărat ca actor, cu părinţii tăi?

– Probabil în zona de sensibilitate, pe care am moştenit-o de la mama. Dar şi de la tata, care, chiar dacă nu pare, este un om foarte sensibil şi cu un univers extraordinar. Aş vrea să am puterea de muncă a mamei mele şi forţa ei de taur. Eu sunt aşa, mai leneş… De la tata cred că am luat ludicul. Îl admir pentru pofta lui impulsivă de inedit, de cunoaştere. Cumpără la întâmplare albume cu muzică despre care nu ştie nimic, la fel cum încearcă tot felul de mâncăruri, în restaurante.

❙ Unde te simţi mai confortabil, în dramă sau în comedie?

– Încă din şcoală am ales drama, tragicul, voiam să fie cu trăire, să mă coste. Ceea ce nu e rău, dar acum, mai nou, şi datorită regizorului Eugen Gyemant, am trecut la roluri mai şugubeţe. Iulius, de exemplu, dansează, cântă, face show. Asta m-a ajutat să scap de o anumită încrâncenare… „Aoleu, dacă nu-mi iese? Trebuie să-mi iasă, trebuie!!” „Prea” e cuvântul cheie, ideal e să nu fii „prea”, nici în concentrare, nici în relaxare. Cum zice tata, „relaxare în concentrare”.

❙ Când ai aflat că ai putea fi actor?

– Eram copil – nu mai ţin minte, tata mi-a relatat scena – şi jucam fotbal cu copiii în spatele blocului. Mi-am dat repede seama că nu sunt bun (nici acum nu mă pricep la fotbal) şi, ca să nu mă fac de râs, am oprit jocul, ca să le spun o poveste. După care, am plecat liniştit acasă.

❙ Şi când ai fost convins de asta?

– În liceu. Până atunci nici nu voiam să aud de actorie. Ai mei mă tot târau prin repetiţii şi asta mă plictisea îngrozitor. Eram la Vianu, făceam Informatică intensiv, am participat la un concurs de recitări şi oratorie şi aia a fost. M-a lovit nicovala, ca pe ăla care se îndrăgosteşte. Cum îmi doream să fiu cel mai bun, am ajuns până aici.

❙ Alte porniri artistice?

– Am avut în şcoala generală o trupă de hip-hop cu doi colegi, Vlad şi Pronto, se numea DPC Mafia – adică Mafia de pe câmp. Eram nişte ţărani care dădeau jaf la stână şi veneau cu transmisia de la tractor, furam găini, săream garduri… Ne distram. Am înregistrat şi o casetă şi îmi pare super rău că am pierdut-o. Era aur acum.

❙ Dacă ar fi pe alese, ce regizor din lumea largă ai vrea să te ia în filmul lui?

– Greu de răspuns, sunt atât de mulţi… Totuşi: Tarantino, fraţii Dardenne, Mathieu Kassovitz.

❙ O femeie te atrage mai mult dacă e actriţă ? Tatăl tău vorbea despre universul lor fascinant.

– Nu e un criteriu, orice femeie poate fi fascinantă în felul ei. Dar e adevărat că pot comunica mai bine cu o actriţă, având acelaşi limbaj, trăind aceeaşi viaţă. Actriţele sunt mai nebune. Şi ele şi noi, suntem mulţi într-unul singur. Dar oricum, atunci când te îndrăgosteşti şi îţi cade nicovala şi pianul, nu mai contează nici ce ţi-ai propus, nici ce crezi că ţi s-ar potrivi…

❙ De ce te urci pe scenă?

– Ca să fiu iubit.

❙ Maia Morgenstern, sunteţi o femeie vulcanică… Tuşele de sensibilitate fragilă, de subtilitate fac parte din personalitatea dv. complexă sau sunt aduse şi de întâlnirile de-a lungul timpului cu personaje de acest tip?

– O sănătoasă parte a temperamentului meu vulcanic vine poate din timiditate şi din fragilitate, vulnerabilitate… E foarte, foarte posibil să fie şi întâlnirile… mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat mintea să înţeleg, când şansa mi-a oferit întâlniri absolut fabuloase, să le percep, să le consum şi să înfloresc, fără ca întotdeauna să-mi dau seama atunci, pe loc. Dar sunt conştientă de lucrul ăsta.

❙ Spuneaţi într-un interviu că una dintre dorinţele tatălui dv. era să jucaţi Vivian. Aţi fi fost o altă Vivian, în spectacolul lui Claudiu Istodor, decât rolul propus de Ilinca Manolache?

– Cred că nu se pune problema aşa. Suntem diferiţi şi asta e minunat, mai ales când ne aflăm în etape diferite. Un spectacol se naşte din relaţiile între actori, din felul în care textul se desface pe câteva acte… habar n-am cum l-aş fi jucat acum 20, 30 de ani. Când am citit piesa prima oară, la insistenţele tatălui meu – nu era foarte la modă atunci – n-am înţeles nimic. Nu era momentul.

❙ Ce rol n-aţi făcut până acum şi vi l-aţi fi dorit?

– N-am aşa vreo nostalgie mai ştiu eu de care, dar cred că Inés de Castro, de Alejandro Casona.

❙ Vă tentează un proiect regizoral?

– Nu. Eu sunt omul detaliilor. Misiunea regizorului este să construiască spectacolul de la zero, ca pe o casă: fundaţia, scheletul, structura… Eu sunt mulţumită când mi se acordă încredere să umplu casa asta cu detalii, cu carnea personajelor.

❙ Ce piesă de teatru, ce film şi ce carte v-aţi fi dorit să regizaţi, respectiv să scrieţi?

– Ca piesă, Fântâna turmelor (Lope de Vega), cartea, Poveste despre dragoste şi întuneric (Amos Oz), iar film… nu ştiu (râde).

❙ Care sunt calităţile de musai ale cuiva, pentru a vă fi prieten?

– Nu există aşa ceva. Am prieteni oameni extrem de diferiţi şi nu mă grăbesc să-i judec şi nu trebuie să fie aşa sau altminteri. Fiecare vine cu atât cât poate şi mulţumesc celui care e sincer cu sine atât cât poate.

Claudiu Istodor, o viaţă cu multe acte

❙ Din ciclul „Mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce s-a întâmplat în actul întâi”, ce puteţi povesti acum, despre actul întâi al vieţii dumneavoastră?

– Am jucat în piesa asta… Când am terminat prima parte a primului act, adică liceul, am plecat vreo patru amici buni, pe malul Begăi, să sărbătorim. Şi cum priveam eu apa care curgea, am început să-mi pun în gând tot felul de lucruri, pe care îmi doream să le fac… A trecut timpul, m-a luat viaţa, cu examene, admiteri şi „picaje”, şi, după agapa de 15 ani, cu aceiaşi prieteni am ajuns pe acelaşi mal. Atunci mi-am amintit brusc. Şi am descoperit că nu puţine din cele ce-mi pusesem în minte erau împlinite. Deci, nu privesc cu neplăcere la actul întâi, nici personal, nici profesional.

❙ Ce faceţi în actul doi?

– Mi se pare că, odată cu trecerea timpului devii tot mai prost. Aşa că am ajuns să fac nişte cursuri de regie şi de producţie pentru televiziune, acum câţiva ani. M-am apucat să învăţ şi altele: înot, tenis.

❙ Regizorul Claudiu Istodor a schimbat ceva la actorul Claudiu Istodor?

– Da, în primul rând mi-am dat seama că e mult mai greu să fii actor. Pe scenă ai multe puncte de atenţie, la text, la ce ai de creat şi de recreat, la relaţia cu partenerul, cu publicul, la imprevizibilul oricând acolo. Plus încărcătura emoţională. Ca regizor, însă, trăieşti totul mai relaxat, eşti în afara scenei şi a poveştii.

❙ După premieră, aţi avut sentimentul că ar mai fi rămas ceva de făcut, că v-au scăpat lucruri?

– Tehnic, da. A fost din scurt, am pregătit piesa în doar patru săptămâni, îmi mai trebuiau două repetiţii ca să punem perfect la punct lianturile din scenă. Altfel, sunt foarte mulţumit de spectacol.

❙ De ce aţi venit cu o traducere proprie a piesei?

– Ultima traducere fusese făcută de Victor Ion Popa, în limbajul anilor ’50. Aveam nevoie de un text contemporan. În plus, mai erau şi fragmente lipsă în vechea traducere…

❙ Vorbeaţi de emoţii. Cum le gestionaţi?

– Trebuie să existe, avem nevoie de ele, ca să transmitem spectatorului trăiri autentice. Ştefan Tăpălagă povestea că ajunsese la aşa o rutină şi o siguranţă, încât, pentru a-şi recupera emoţia aceea creatoare, se ducea în cabină şi asculta la difuzor murmurul, foşnetul din sală, la intrarea spectatorilor.

❙ Care e prima rugăciune care vă vine în minte?

– Nu ştiu dacă face parte sau nu dintr-o rugăciune, spun doar atât: „Dă-mi, Doamne, puterea de a face bine!” Mai ştiu Înger, îngeraşul meu, Tatăl nostru… (râde)

❙ Vreţi să ne mai spuneţi ceva, ce nu v-am întrebat?

– Da. Cred, ba nu, sunt convins că nu există meserie mai frumoasă şi mai plăcută decât cea de actor. Sunt întrebat de ce l-am lăsat pe fi-miu să se facă actor. Cum să nu-l laşi în lumea asta, printre actriţe care, şi ca femei, au un univers aparte, bogat, cu sensibilităţi care, pe mine, unul, mă fascinează… Dar hai să nu divagăm! Ideea e că actoria este o meserie minunată. Şi dacă mai primeşti şi bani ca să o faci, e perfect.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s