Acasă la Miccosukee – o lecţie despre istorie și rezistența prin spirit, povestita cu ape, ierburi, păsări şi aligatori.

Mi s-a explicat că, dacă ai de traversat Florida de la est la vest, musai să alegi Tamiami Trail. Sau Route 41, care străbate teritoriile ”ocupate” de indienii Miccosukee. E o panglică de asfalt, cu doar câte o bandă pe fiecare sens şi cu acelaşi peisaj de-a dreapta şi de-a stânga drumului, până, hat, la linia orizontului. Dincolo de care, de fapt deasupra căreia, se desfăşoară spectacolul norilor americani. Nu sunt umblata destul prin lume ca să pot susţine că e un show cu marcă înregistrată SUA. Dar fascinaţia rămâne.

IMG_0580

E ceva cu locul ăsta de sub soarele Floridei, cu dansul norilor care invadează cerul după chef, ca o trupă de dervişi sau ca un platou de cupe cu frişcă răsturnat în sus, care se adună şi se transformă, de la un minut la altul, ameninţând cu prefacerea într-o ditamai tornada. Mă gândesc că o fi ceva; altfel de ce amerindienii şi-ar boteza copiii şi locurile cu nume conţinând cuvântul „nor”? Canalul tv de meteo al Floridei este poate cea mai sugestivă reflectare a acestui spectacol. Cu hărţile virtuale în spatele lor, ca nişte display-uri de jocuri electronice, prezentatorii emit explicaţii, avertismente, iau live pulsul fiecărui loc cu steguleţ, într-un ritm ce aminteşte de transmisia unui meci de fotbal. Cu reprize fără număr şi fără cronometru. Vreo trei zile am stat pitiți în casă, cu sufletul la gură, aprovizionați cu fresh de morcovi şi portocale plus migdale – un fel de bere şi seminţe de la noi, dar în varianta health&bio americană – asistând la meciul dintre cele două uragane, Ingrid şi Humberto, jucători capricioşi luptându-se care mai de care să marcheze în poarta planurilor noastre de vacanţă.

Undeva, deasupra norilor şi ambiţiilor naturii, cineva a hotărât totuşi să ne lase bucuria unui cer albastru, măcar cât aveam de traversat ţinutul mirific al istoriei americane de dinainte de americani. Pentru că, ajunşi dincolo, în Golful Mexic, am primit bonus un „sample”, sau mai degrabă un „demo” de tornadă ca la carte.

249

În nici cinci minute ne-am trezit cu valuri de apă – acolo, a ploua cu găleata nu este doar o expresie, iar ploaia are stropi doar în primele cinci secunde – aruncate peste mașină dintr-un fel de clopot cenuşiu spre negru, care ne-a adus orizontul aproape. Nespus de aproape, încât nu vedeam altceva decât apa şi griuri, pe o rază de zece metri în jurul nostru. Unde pui că ne aflam pe un pod lung, intrat şi el oarecum în atmosfera spectacolului și parcă bătând ritmul.

Gata! Cobor din nori, ca să revin pe Pământ și în călătoria noastră prin istoria unei civilizaţii care se încăpăţânează să-şi păstreze identitatea în esenţialul ei, printr-o miraculoasa ştiinţa de a adapta actualitatea lumii la valorile ei. Nu invers. Preţ de câteva ore rulăm între două fâşii înguste de pământ şi iarbă, care delimitează, printr-un lanţ de copăcei, ca ai noştri, ceea ce doar ştim din ghidurile turistice şi din hărţi că este cea mai mare mlaştina din lume: celebra Everglades. Spun ”doar ştim”, pentru că, din maşină, nu se vede nici urmă de baltă sau vegetaţie de mlaştină. Iar primul lucru care a spart monotonia şoselei a fost, undeva pe dreapta, la sute bune de metri depărtare de drum, o clădire alb gălbuie în stilul marilor instituţii guvernamentale – sau cel puţin aşa am perceput-o eu.

Stingheră aş zice, dacă nu ar fi avut un aer semeţ. “Unul dintre casinourile tribului”, răspunde ghidul ad-hoc, mirării din ochii mei. Mirare transformată în stupoare; ce legătură poate să fie între cultura axată pe sacral a unui trib indian şi aşa un loc de “pierzanie”?! Explicaţiile se aştern molcom, ca drumul din faţa noastră, şi totul începe să capete un rost. Povestea acestui ţinut tainic începe cu mult înaintea lui Columb, când Miccosukee erau departe de imaginea lor emblematică de azi, un indian cu pene, vâslind alene într-o canoe, pe apele liniștite ale mlaștinilor din Florida.

steagul   Drapelul națiunii Mickosukee are patru benzi orizontale, fiecare cu un set de simboluri; albul reprezintă sudul dar şi europeanul care menţine focul, negrul – nordul și africanul care protejează aerul, galbenul este asociat estului și asiaticului răspunzător de ape, iar roșul semnifică vestul și indianul care ocrotește pământul. Este printre puţinele steaguri ale triburilor amerindiene incluse în „Flag Book of the United States”.

stema

Stema națiunii Mickosukee are în mijloc o Chickee, casa tradiţională a triburilor care populează Everglades.

Înainte de sosirea europenilor, tribul Miccosukee, din marea familie de triburi Creek, alături de Seminole, ocupa întinse provincii din ceea ce este acum Georgia, Alabama, Carolina și Tennessee. Au construit orașe și au dezvoltat o cultură consistent structurată în valori puternice, bine conturate şi fără prea multe nuanţe, definindu-și miezul în sacrul absolut. Credință desăvârșită care le-a modelat caracterul de stâncă și capacitatea de supraviețuire, de rezistență la compromis, în invaziile sălbatice ale exploratorilor spanioli, începând cu secolul al 16-lea. S-au lăsat decimați, și-au părăsit teritoriile, și-au abandonat copiii, numai ca să rămână ei înșiși în autenticitatea lor culturală, într-un refuz aparent sinucigaș de a accepta Alianța Cherokee. Așa au ajuns în Everglades, al cărei nume nu vine, aşa cum ne-am grăbi să traducem din limba engleză, de la ever (veșnic) și glades (mlaştini) ci de la o expresie indiană care înseamnă Râul Verde. Această uriașă mlaștină le-a servit ca sursă de hrană, de îmbrăcăminte, le-a oferit adăpost dar și ascunzătoare de forțele federale pe durata războaielor Seminole…

caseta 1

În prezent, cei 650 de membri al tribului Miccosukee locuiesc într-o       rezervație delimitată de șoselele Tamiami Trail, Alligator Alley, Krome Avenue și SUA 41. În 1962, guvernul a aprobat Constituția Miccosukee și tribul a fost recunoscut oficial sub numele „Miccosukee, trib de indieni din Florida „. Conducerea tribului este asigurată de Consiliul General, care gestionează problemele legate de respectarea legii și ordinii, educație, bunăstare, de recreere și de fiscalitate. Cunoscut și sub numele de Consiliul de Afaceri, se ocupă cu dezvoltarea și managementul resurselor și activitățile de afaceri de zi cu zi ale tribului. Este o combinație de sistem tribal tradițional și de management modern. Au cazinouri, parcuri turistice, dar adăpostesc şi cele mai importante competiţii internaţionale de golf; evenimentele LPGA și PGA se desfășoară pe un teren de golf situat în Miami, o capodoperă semnată de Mark Mahannah, celebrul architect de terenuri de golf. Guvernul central le acorda dreptul de a organiza cazinouri, ca o despăgubire pentru toate suferinţele îndurate în trecut. Veniturile din aceste afaceri sunt utilizate ca să finanțeze creșterea și dezvoltarea tribului.

Lecția de istorie se încheie taman bine; ne oprim la Gator Park, al doilea din drum – Tamiami Trail e presărată toată cu astfel de” oaze” turistice, un fel decupaje-demo din comuniunea indienilor cu viul mlaștinii.

iarba

Îmi fură ochii o ciudățenie de copac, cu zeci de tulpini ieşind şi intrând în pământ, sinistru ca o scenografie de Halloween, în jurul căruia se află micile cabane cu bar şi suveniruri și țarcurile cu aligatori.

IMG_0460

Altfel, atmosferă exotică, palmieri uriaşi… Nu mai înţeleg nimic. Şi mlaştina? Unde e mlaştina? Telepaticul meu ghid îmi ghiceşte iar gândurile şi apare fluturând nişte bilete:” Ne aşteaptă airboat-ul”.

IMG_0464

Ascuns după o perdea de copaci, zăresc un capăt al pontonului. Păzit de un simpatic indian în uniformă, pe umărul căruia un fel de codobatură se agita să îi ciugulească ecusonul de paznic al naturii sălbatice. Încă doi paşi şi tot peisajul se schimba radical: trei sferturi cer, şi un platou cu iarba înaltă şi arbuşti, traversat de un canal, lat de doar câţiva metri. Airboat-ul este o platformă plutitoare, cu patru rânduri de bănci, şi cu o hardughie de sârme în spate, care ascunde motorul cât unul de avion, după dimensiuni.

ponton

Ne urcăm împreună cu un american şi cei doi copii ai săi, vreo trei coreence şi restul nemţi. E clar, putem comenta liniştiţi.

castile

Începem lin deplasarea pe canal, nu înainte de a primi câte o pereche de dopuri pentru urechi, noi, adulții, și căști uriașe, copiii. Împotriva curentului şi zgomotului, ni se spune. Le înţeleg rostul când ieşim „în larg”. Airboat-ul nostru aleargă pe o pernă de aer, la viteze amețitoare. Dacă nu ești atent, îți zboară și ochelarii.

love boat

Ca într-un vals dat pe rapid înainte, străbatem mlaştina în linii drepte, curbe strânse, întoarceri în loc,” derapaje controlate” şi întoarceri plutite cu spatele. O cursă dementă peste apa şi ierburi. Prind zdravăn aparatul cu ambele mâini şi filmez, abia ţinându-mă pe bancă. Tot sper să apară un aligator, că după ei am plecat. Privesc luciul apei, oglindă perfectă. Mă întreb din nou: cum să zici că asta ar fi o mlaştină? Brusc, maşina zburătoare se opreşte şi acel minunat indian, care, cocoţat pe motor, conduce vehiculul, începe să-şi facă şi meseria de ghid. Un fel de-a spune meserie, pentru că omul face asta ca voluntar. Și tine să precizeze că lucrează pentru „tips”. Mi se explică discret că toţi membrii tribului lucrează pentru comunitate și sunt remunerați cu sume lunare din câștigurile acesteia. Tribul are o structură comunitară, primară, în care veniturile globale susţin, mai mult sau mai puţin egal, pe toţi membrii tribului.

ghidul

Îl privesc atentă pe indianul nostru; are un aer de gigollo, încearcă să fie simpatic, face glume, pachetul obişnuit… Dar, ascuns sub registrul comercial al tonului său, se simte, apartenenţa la locul ăsta, legătura – probabil sacră – cu balta asta verde şi capricioasă, cu toate vietăţile ei, deopotrivă zei sau reincarnări ale strămoşilor săi. Aflăm că sunt peste 200.000 de aligatori în Everglades, aşa că avem toate şansele să întâlnim cel puţin câţiva. Deşi, după nonşalanta invitaţie a ghidului, de a testa pe propria piele mlaştina, mă gândesc că şansele astea scad dramatic spre zero.

IMG_0486

Iau logica de bună şi sar peste bord. Apa, până sub genunchi. Tălpile mi se opresc pe cel mai fin mâl pe care l-au întâlnit vreodată. Tropăi uşor să văd dacă mă scufund. Nici vorbă. E doar un masaj plăcut, ca într-o cremă călduţă, printre nişte peştişori mici şi vioi. Ghidul d semnalul de plecare, îmi reiau locul şi răsuflu uşurată: ”Ăia nu erau piranha, nu-i așa?” Mi se propune, cu ironie tandră, o expediție pe Amazon. Până atunci, bântuim pe canale în căutarea aligatorilor. E miezul zilei, ora la care stau ascunşi, fug de căldură. Avidă să nu pierd nimic din spectacol, îmi arunc aparatul spre nori, într-o doară.

IMG_0505

Spiritul mlaştinilor mi-o fi apreciat curajul şi mi-a trimis în zbor un vultur pleşuv. Îl prind în poză. Dacă apare şi my dear Gator, pot spune că am bifat tot lanţul trofic local. Ceea ce se petrece, la nici 500 de metri de finișul cursei. A apărut la început ca o umbră cafenie, dintre ierburi.

IMG_0489

A urcat uşor, ca un submarin, atât doar cât să se vadă conturul botului, ochii inerţi, a plutit apoi pe lângă noi câteva secunde, după care s-a scufundat înapoi, cu aceleaşi manevre imperturbabile. Oare ce spirit indian ne-a salutat, în concisul său mesaj de bun rămas?

Reveniţi pe pământ, în mica grădina zoologică de la Gator Park, ne-am amintit despre războaiele indienilor. Astăzi însă, luptele cele mai importante se duc cu aligatorii, în țarcuri, spre spaima sau deliciul, după caz, al asistenței. Am văzut și turiști albiți la față, dar și viteji care voiau să atingă toate lighioanele pe care gazdele noastre ni le prezentau pe rând.

IMG_0532

Am totuși o bănuială că era puțin drogată scorpioanca Esmeralda, pe care ne-o plimba pe sub nas un dresor cât ușa, cu mușchi de-oțel și cu un umor la fel de negru ca el.

IMG_0540

Același care s-a” jucat” cu o namilă de aligator.

IMG_0536

O reptilă zâmbăreață, când nu era enervant de placidă sau terifiant de rapidă, ratând la fracțiune de secundă mâna pe care dresorul i-o tot plimba printre fălcile larg deschise.

La jumătatea reprezentației a apărut și nelipsitul chinez întârziat, cu mișcări stângace şi privirea pierdută, în căutarea grupului. N-a scăpat de „pedeapsa” dresorului, care i-a pus un pui de aligator în braţe. Era să leşine. În timp ce mulţi alţii au stat la coadă ca să facă poze cu reptila.

IMG_0555

Trei dolari, o poză. Fireşte, n-am ratat nici asta. Iar când i-am văzut boticul legat fedeleş cu scotch negru, m-am înmuiat toată şi, într-o pornire maternă pe care nici acum nu mi-o reneg, l-am strâns la piept, ca pe un copil. Puţin a lipsit să nu îl sărut pe căpşor.

mikko crocodil

La câteva mile de Gator Park am mai dat o raită scurtă printr-un sat tradiţional, suficient de antropizat ca să nu mă captiveze prea tare.

indian mikko

Dar am stat de vorbă cu un indian get-beget, ale cărui degete de la mână aveau înspăimântător de lățite ultimele falange, cele cu unghii. Povestea lui, impărtășită spontan, vreai nu vreai, conținea dubios de multe orori, ca să nu fie doar un fragment din show-ul turistic.

costume

Am rămas totuşi fascinată de micul magazin cu obiecte de artizanat, hand made 100%, produse garantat locale. Pentru că în rest, aproape toate suvenirurile Americii sunt ”made în China”.

masina

Demarăm în trombă către coasta de vest a Floridei, în Golful Mexic. Mai e puţin şi apune soarele. Urma să fie primul meu apus într-o mare. În oglinda retrovizoare mai privesc o dată steagul tribului. Şi mă gândesc că viaţa poate fi bună, când te aștepți mai puțin. Mai ales pentru cei care au trecut printr-un război nimicitor.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s